„Auzit-ați ce-am spus eu?
– Da, mamucă, ziseră iezii.
– Pot să am nădejde în voi?
– Să n-ai nici o grijă, mamucă, apucară cu gura înainte cei mai mari. Noi suntem odată baieți, și ce-am vorbit odată vorbit rămâne.
– Dacă-i așa, apoi veniți să vă sărute mama! Dumnezeu să vă apere de cele rele, și mai ramaneți cu bine!
– Mergi sănătoasă, mămuca, zise cel mic, cu lacrimi în ochi, și Dumnezeu să-ti ajute ca să te întoarne cu bine și să ne-aduci demâncare.”
(Ioan Creangă, Capra cu trei iezi)
„A fost odată ca niciodată că dacă nu ar fi fost nu s-ar fi povestit.
A fost odată un moș și o babă. Ei erau săraci de n-aveau după ce bea apa. Când mălai aveau, n-aveau sare; când aveau sare și malai, n-aveau legumă. Trăiau și ei de azi pe mâine. Ei aveau trei copii, trențăroși si nespălați, ca vai de ei. Cel mai mic se vedea a fi mai isteț decât cei doi mai mari, dară era olog de amândouă picioarele. El se numea Țugulea.(…)
La nașterea lui Țugulea, când au venit ursitoarele, s-a intamplat să fie p-acolo și Zmeoaica pământului. Ea auzise cum îl ursise și, de pizmă, mai în urmă, îi luă vinele și d-aia era el olog. (…)
Muma, tot muma. Se duse la frate-său și ceru doi cai pentru frații cei mari și o iapă pentru Țugulea.
Frate-său îi dete bucuros, mai cu seama de mila pentru Țugulea, ca să poată umbla și el. (…)
În a treia noapte, Țugulea visa un vis ce-i plăcu. Se făcea că el era într-o grădină frumoasă, frumoasă ca un rai. El ședea acolo, într-un colț, trist și mâhnit că nu putea umbla, să se bucure și el de frumusețile acelei grădini. Păsările cântau de se spărgeau. Frunzele de pomi fâsâiau de adierea vântului și florile răspândeau un miros de te îmbăta. Se uita cu jind la toate astea, căci nu putea să se desfăteze și el. Atunci ridicând ochii în sus, se ruga lui Dumnezeu să-i ia viața mai bine, decât să trăiască în așa ticăloșie. (…)
– Cum nu m-aș căina și nu m-aș amarî, zâna a frumusețelor, se făcea că zise el, iată sunt olog, și din această pricină am ajuns de batjocura tuturor băieților din sat. (…) Nu-mi trebuie mie împărăție. Eu aș fi bun bucuros, numai să pot umbla. Dară asta n-o să se poată, căci, uite, parcă n-am vine în picioare.”
(Petre Ispirescu, Țugulea, fiul uncheașului și al mătușii)